Băieţii au sosit întâi. Câţiva. Cu cinci minute înainte de ora stabilită, aşa cum e frumos. După aceea au început să vină şi fetele. Una câte una, două câte două, la braţ. În scurt timp, în Piaţa Sfatului din Sibiu s-au adunat vreo cincizeci. Au luat-o în pas de voie spre Liceul "Avram Iancu". S-au aşezat în bănci şi au aşteptat cuminţi să vină directoarea. Când ea a intrat, s-au ridicat toţi în picioare. Doamna le-a făcut semn să se aşeze, apoi a strigat catalogul. Şi-au auzit numele şi au răspuns prezent. Din nou, după şaizeci de ani de la terminarea liceului.
Sunt oameni la apus, vin dintr-un timp ce nu le mai aparţine, absolvenţii Liceului Comercial de Băieţi şi ai Liceului Comercial de Fete, din Sibiu, promoţia 1952, ultima promoţie cu opt ani de liceu – treaptă inferioară şi treaptă superioară, cu examen de capacitate între ele –, ultima generaţie pentru care bacalaureatul a fost cu adevărat un test de maturitate, douăsprezece probe: şase scrise, şase orale, şi toţi, toţi, toţi l-au luat, după care s-au împărţit: jumătate la facultate, cealaltă jumătate economişti simpli în instituţiile noului stat, şi acum iată-i strânşi la un loc într-o clasă, câţi au putut veni din câţi au mai rămas.
Şeful de promoţie, Iancu Bidianu, profesor de istorie la Heidelberg, n-a venit, e ţinut de treburi la universitate, matematicianul Gerhard Bock nu-i nici el, e prin America, nici jurnalistul Oscar Bock, lipseşte doamna Aurelia Vinereanu, ultimul lor profesor rămas în viaţă, adevărul e că nu poate veni din cauza bătrâneţii şi a sănătăţii şubrede, însă ea, delicată şi cu umor, a transmis că se jenează să vină, la anii ei, vreo 90, între nişte băieţi aşa de arătoşi, dar iată că a venit, tocmai din Argentina, domnul acela cu faţă aspră din fundul clasei, Emil Badiu, fost preşedinte al CEC, la nivel naţional, e aici şi firavul domn Dumitru Băzărea, fost director al Băncii Agricole, adus de mână de nepoata lui, Matei Bucur, director de fabrică, numai oameni şi oameni, între 78 şi 84 de ani, economişti, ingineri, militari, arhitecţi, preoţi, profesori, jurişti, cercetători.
A venit neobosita, gureşa, cocheta Aurora Hegheş, din Olanda, unii au venit direct din gară, trăgând după ei genţi pe rotile, din acelea cu care bătrânii merg la cumpărături, se vor întoarce deseară cu trenul, după petrecere, la Bucureşti, Cluj, Oraviţa, Iaşi, sunt 53 prezenţi, lipsesc mulţi din ţară, îi ţin pe loc bolile, nevoile, iar unii nu vor mai veni niciodată, dacă se va mai face o întâlnire ca asta, au alunecat peste pragul vieţii, sunt cruciuliţe în dreptul a 55 dintre cei 194 de absolvenţi şi pentru ei se face o slujbă de pomenire după întâlnirea festivă de la şcoală.
Ies unul câte unul din clasă, domnii le sărută mâinile doamnelor şi cei mai în putere le întind braţul ca să le ajute la coborât pe scări, aşa se făcea şi când erau ei elevi – cu ecusoane cusute pe braţ sau la piept. Fetele cu fetele într-o parte de oraş, băieţii cu băieţii în altă parte, la licee separate, aşa era pe atunci, şi ei spun acum că nu era ceva neapărat rău, se întâlneau doar la reuniuni şi, rar, la cofetărie sau la film, în oraş, la câte o defilare, îşi trimiteau scrisori prin poştă, din Sibiu în Sibiu, sau bileţele prin colegi, ca să se întâlnească, de aceea fiecare întâlnire era o sărbătoare şi totul se întâmpla atât de frumos şi de civilizat, era şi prietenie, era şi dragoste, dar mai ales era mult respect, ceva ce se vede şi azi în felul cum vorbesc unii cu alţii, în felul cum băieţii aşteaptă răbdători până ce fetele îşi trag sufletul, rezemate de balustradă, sau până termină de scotocit prin poşetele lor uriaşe, cam demodate, Doamne, cât mai scormonesc, parcă ar săpa cu unghiile în straturile adânci ale vârstei, până ce găsesc o hârtiuţă, o oglinjoară, se vede buna creştere din anii de liceu la domnii care nu se pot apleca să le sărute mâna doamnelor, nu-i lasă şalele, spondiloza, însă înclină milităreşte din cap şi îşi duc pălăriile la inimă cu gesturi largi, vorbesc aprins, mereu cu zâmbet, ce bine arăţi, nu te-ai schimbat prea mult, te-aş fi recunoscut pe stradă, au tot timpul să-şi spună ceva, deşi nu s-au văzut de o viaţă sau poate tocmai de aceea.
Coloana se înşiră prin Piaţa Sfatului, despică gingaş pâlcurile de oameni, rotocoalele de porumbei, trece pe sub ziduri, unele mai bătrâne, altele care nici nu existau când erau ei elevi, curge domol spre catedrală, trecătorii se opresc şi-şi spun că o fi vreo procesiune a vreunei secte, vreun congres al pensionarilor, ce altceva ar fi putut aduna la un loc atâţia octogenari gătiţi ca de nuntă? – deşi nu e nici nuntă, nici înmormântare. Şi când un domn sau o doamnă din coloana ciudată care străbate centrul spune că noi suntem absolvenţii Liceului Comercial din Sibiu, am venit la întâlnirea de 60 de ani, sibienii – tineri sau bătrâni – se dau un pas înapoi şi le fac loc să treacă, îi salută din priviri, fără o vorbă, ca pe nişte soldaţi în retragere, iar când bătrânii se îndepărtează ei mai rămân un timp să-i privească din urmă în curgerea lor lină şi pestriţă, în mersul lor nesigur, sprijiniţi în bastoane, aduşi de spate, şchiopătând, ţinându-se de şale, tuşind, oprindu-se sub geamul farmaciei ca să se uite după un medicament, îi petrec îndelung cu privirea şi îşi spun unii altora că nu arată chiar aşa de bătrâni, că sunt chiar frumoşi, ferice de ei, că or fi având şi strănepoţi.
În catedrala pustie la amiază, luminată de sus de un soare întârziat în toamnă, ei par puţini şi parcă rătăciţi acolo, sfinţi neterminaţi coborâţi de pe icoane în lucru, băjenari adăpostiţi de vreo primejdie, popor risipit, dar se adună ca un singur trup, fiecare cu mâna pe umărul celui din faţă, trece prin toţi un fior când părintele Ion Mihu cântă "Veşnica pomenire", o sută de ochi privesc în podea, o sută de ochi scot printre gene seminţe mici de lumină, Maria, Traian, Grete, Johannes, Tiberiu, Mircea, Romulus şi toţi cei duşi la Domnul să fie iertaţi şi să se bucure de pace în Ceruri aşa cum s-au bucurat împreună cu noi de tinereţe, frumos zice părintele Mihu în omilia lui şi toţi îl ascultă, apoi trupul cel mare al bătrânilor bacalaureaţi se desface în el, în ea, în fiecare, vin unul câte unul şi iau binecuvântare de la părinte, îi pupă crucea şi mâna, pentru că părintele este colegul lor, au mâncat aceeaşi pâine în liceu şi toţi ştiu că era un băiat cu chemare, ascultător la Domnul într-o vreme de erezii şi prigoană, aşa e, părinte, cum spui, că noi suntem ca lumânările astea care ard aici, în sfeşnic, ceara din noi se topeşte, dar lumina, lumina unde se duce părinte? Lumina noi nu o mai vedem, dar noi pentru lumina asta trăim, pentru că ea e sufletul nostru care se duce la Dumnezeu, dragii mei, să aprindem câte o lumânare pentru cei dispăruţi, colegi şi profesori, minunaţii noştri profesori, temuţi şi iubiţi, de ei ne era ruşine să nu învăţăm, şi câte o lumânare pentru cei ce mai suntem în viaţă, cât ne îngăduie Tătăl nostru, în sfeşnice se aprind deodată zeci de lumânări, suflete care ard, şi toată biserica se umple deodată de o lumină ca mierea.
Pe treptele bisericii îşi fac o poză de grup, aşa îi vor ţine minte nepoţii şi strănepoţii, poza color de la sfârşitul albumului care se deschide, alb-negru, cu nişte băieţi şi cu nişte fete strălucind de tinereţe şi de vise, un album cât o viaţă, apoi pornesc tot aşa, în rând, ca la şcoală, către restaurantul "Împăratul romanilor", unde petrec în felul lor. Îi întâmpină vocea lui Tom Jones, apoi cântă, de pe CD-ul adus de unul dintre ei, Mirabela Dauer, Angela Similea, valsuri şi tangouri de demult, chelneriţele aduc la mese farfurii cu antreuri uşoare, apoi friptură, sticle de vin şi mai ales apă, multă apă minerală, se bea în loc de vin, se bea de sete, se bea cu pastile, unii dau noroc cu apă chiar şi atunci când se ajunge la "Cine-i născut în ianuarie, hai sus, hai sus, hai sus!" fiindcă pe undeva, pe lângă fotografiile aduse ca să le fie arătate colegilor, au reţete interminabile, iar sub stratul de fard îndesat în crevasele feţelor se ascunde o paloare bolnăvicioasă, sub peruca abundentă e un păr rărit de terapii chimice, sunt acei bătrâni a căror imagine – ei tot venind la farmacie – aproape că s-a fixat pe vitrină, ca la dagherotip, oamenii scoşi la pensie cu câteva sute de lei, aruncaţi ca netrebuincioşi la fundul construcţiei sociale, tocmai ei, care au făcut poate clădirile din care se dictează acum legi nedrepte, neomenoase, of, of, of!, dar nu e acum momentul să ne plângem, zice doamna Aurora Hegheş, olandeza, vedeta clasei.
Sigur, dumneai îi convine să spună asta, are 579 de lei pensie de la statul român, după 23 de ani de muncă, mai are 1.250 de euro de la statul olandez, după alţi 24 de ani de muncă, plus că mai primeşte şi o pensie de 500 de euro de pe urma soţului olandez cu care a fost căsătorită un an şi sase luni, soţul care a luat-o în 1975 din Sibiu, când ea era ghid la ONT, de frumoasă ce era a luat-o, şi frumoasă e şi acum, la aproape 80 de ani, dansează ca în anii de liceu şi dă pe gât paharul de vin când îi vine rândul să i se ureze la mulţi ani. Colega ei, Ana Pintea, din Sibiu, are aceeaşi vârstă, dar pare că a trăit-o de două ori, că ea a stat aici, în România, la bloc, e pensionarul tipic, cel de pe afişele electorale sau de pe pancartele de la proteste, pensionarul batjocorit, amăgit, insultat, grasul caricatural care şade în cârca slabului, dar la naiba cu nenorocirile astea, zice şi doamna Pintea, petrecerea nu a costat decât 65 de lei de persoană, apoi încinge un dans la limita infarctului, râde cu fetele, le spune bancuri cu subînţeles băieţilor, cele mai politicoase, mai decente măscări auzite vreodată, fiindcă vulgaritatea, se ştie, vine de la om, nu de la vorbele lui.
Băieţii şi fetele se distrează mai tare decât bieţii nuntaşi din cealaltă aripă a restaurantului, mireasa e grasă, nici muzică n-au, pe când ei cântă în cor romanţe atât de mişcătoare, le ştiu toţi, parcă ar fi făcut cursuri de romanţe la liceu, între ei este un tenor adevărat, el dă tonul, toţi ceilalţi se caţără pe vocea lui puternică, toţi sunt acum un glas, unul care se tânguie când zice a venit aseară mama din sătucul de departe, care se zbenguie când povesteşte păţaniile flăcăului pornit să-şi caute mireasă vrednică, voia bună parcă e mai plină când se împleteşte cu o undă de tristeţe, cu o un fir de nostalgie, octogenarii la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă, cum ar zice poetul.
Sufletul petrecerii e inginerul minier Petre Ştefănescu, nu-i taie din elan, nici vârsta, nici beteşugul de la picior, care-l face să meargă şontâc-şontâc, ca Sergentul lui Alecsandri, cântă, bate darabana, hai, fetelor!, una îşi face vânt cu un evantai vechi, alta îşi împrospătează rujul, discret, cântaţi cu mine, mai tare, băieţi! Ei se regăsesc aici băieţi şi fete, nu bunici şi bunicuţe, băiatul Petre îndrăzneşte la încă o sticlă de vin, ignorându-l pe venerabilul domn Petre, cel ce a venit la întâlnire cu o pungă de medicamente după el, se încinge şi mai tare corul, câţiva se rup din vocea comună şi înfloresc melodia cu vocea a doua, apoi chiar cu vocea a treia, cânta şi în canon, semn că la Liceu Comercial viitorii economişti aveau parte şi de o educaţie muzicală solidă, ospătăriţele au uitat că trebuie să ducă tăvi şi la nunta de alături, se reazemă de perete şi îi privesc cu admiraţie, parcă şi cu dragoste, pe aceşti bătrâni evadaţi din vârsta lor, acum se distrează ca nişte adolescenţi şi tocmai asta îi face să fie nişte profesori grozavi care să îi înveţe pe alţii cum să îmbătrânească.
Petre Ştefănescu nu aduce cu el la petrecere, cum nici ceilalţi n-au adus, plânsetul lui de copil abandonat de mamă şi crescut la orfelinat, e la vârsta când ştie să aleagă frumosul din urât. Era în 1934 când l-a părăsit maică-sa, la câteva zile după ce l-a născut, s-a dus cu el în braţe la Craiova, a bătut la o uşă oarecare şi a cerut adăpost, că rupea gerul din lemn, s-a sculat pe la o bucată de noapte şi a plecat pe furiş, l-a lăsat pe el în patul străinilor doar cu un bileţel în scutec, cu numele lui, Petre, atât, iar Ştefănescu i-a venit de la cineva care l-a botezat pe la trei ani, cum a primit un coleg de la orfelinat nume de ocazie, i s-a spus în acte Martin Pădureanu pentru că fusese găsit lângă o tufă de mure, deci Martin, că ursului îi plac murele, şi Pădureanu pentru că tufa era într-o pădure, iar doamna Trenia Mărăcineanu, care trăieşte şi acum în Bucureşti, se numeşte aşa fiindcă mama ei a aruncat-o din tren şi au găsit-o nişte acari agăţată cu scutecele în nişte mărăcini pe lângă calea ferată.
La orfelinat era bine, sau aşa se vede acum, după o viaţă de om, nu bătaie, nu chin, profesori ca nişte zei coborâţi pe pământ, mâncare bună, hăinuţe ca lumea, doar în timpul războiului a fost ceva mai greu, dar numai spre sfârşitul războiului, căci până atunci aproape că nu l-a simţit, era o unitate de nemţi chiar lângă orfelinat şi de fiecare dată când soldaţii făceau mâncare le aduceau şi lor, orfanilor, ce pilafuri, ce piureuri, ce fasole făceau nemţii!, ce varză cu carne de cal, totul era cu carne de cal, ce macaroane cu brânză le aduceau nemţii copiilor care, altfel, în vreme de război primeau de la stat numai mămăligă cu marmeladă, rar câte un oscior cu câte o aţă de carne pe el, dar a trecut şi războiul, au plecat nemţii şi au venit comuniştii, ai noştri, care au stricat totul, l-au mutat pe băiat de la Craiova la Sibiu, aici a crescut el la cămin, a terminat Liceul Comercial în 1952, apoi a intrat la facultate, atunci i s-a făcut şi buletin pentru prima oară, că n-avea, dar fără data de naştere, pe care a dobândit-o abia în urmă cu câţiva ani, la bătrâneţe, când şi-a făcut paşaport, de fapt data când a fost găsit, nu se ştie exact ziua naşterii, el sărbătoreşte cam pe-acolo, în jurul datei din buletin, apoi a fost repartizat la Exploatarea Minieră Banat-Oraviţa, uraniu, muncă grea, avea dosar bun, de fiu al poporului, părinţi anonimi, putea ajunge departe, dar el şi-a stricat rampa de lansare însurându-se cu o nemţoaică, lucru grav pe vremea aia să fii neamţ, după război, mai ales că tatăl fetei era deportat în Donbas, dar ei au înfruntat împreună persecuţia, amândoi încăpăţânaţi, erau cetăţeni ascultători, dar făceau cum voiau ei, au răzbit până azi, se uită în urmă de la înălţimea vârstei lor şi ştiu că nu au trăit degeaba, măcar pentru băiatul lor, Cristian Iohan, ziarist la Deutsche Welle, care acum a venit şi el la petrecerea tatălui şi a colegilor lui, de se tot întoarce Petre Ştefănescu ba spre unul, ba spre altul şi spune cu mândrie: iată, acesta e băiatul meu!, aşa cum fiecare din cei adunaţi aici poate să spună acesta e fiul meu sau aceasta e fiica mea, aceştia sunt nepoţii şi strănepoţii mei, acestea sunt cărţile scrise de mine, bisericile ridicate, podurile, şcolile, spitalele mele, drumurile mele, studenţii mei, instituţiile şi oamenii pe care i-am condus, aceştia sunt oamenii care mă iubesc doar pentru ce sunt, cei care mă salută pe stradă, care îmi bat la uşă să vadă dacă am nevoie de ceva, aceştia sunt cei ce se roagă pentru mine, cum şi eu mă rog pentru ei, iată, aceasta este viaţa mea, optzeci de ani, şi nu, încă nu s-a sfârşit, hai sus, hai sus, hai sus!
