 |
| Preotul Costel Vânătoru trece cu uşurinţă din altar în solar |
↧
Costel Vânătoru, preotul care crede şi cercetează
↧
Pogorârea lui Jesus în Bărăgan
 |
| Oameni din Sohatu. Fotografii de MIRCEA REȘTEA |
Un val de bani înalt de 28 de milioane de euro se abate asupra comunei Sohatu din Călăraşi. În urma viiturii s-ar putea să răsară un oraş mai mare decât multe reşedinţe de judeţ din România. Spaniolul care vrea să construiască oraşul în Bărăgan a dat o petrecere pentru tot satul ca să le înmoaie inimile ţăranilor şi aceştia să-i vândă pământurile mai repede.
Aflaţi mai multe »
↧
↧
Ce îi desparte pe tinichigii de filozofi
 |
| Al. Boguș, șef de promoție la filozofie. N-a vrut tinichigiu |
Tinichigiul, ca şi filozoful, nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere. Se scoală devreme şi până noaptea fălţuieşte la tablele lui şi nu are timp nici să răspundă la telefon, nici să dea un interviu scurt în pauza de masă, pentru că tinichigii sunt puţini în ţara asta, cum a observat preşedintele, iar treabă este multă, nu-i mai dă nimeni de cap.
Am sunat cinci tinichigii, la numere luate de pe Internet, pentru un interviu scurt; toţi au fost încântaţi că în sfârşit presa îi bagă în seamă, dar nici unul n-a avut timp să zică două vorbe: „Avem treabă!“, au tăiat-o scurt meseriaşii.
N-au acceptat interviul nici după program, fiindcă atunci ei se odihnesc pentru a o lua de la capăt a doua zi, iar şi iar, până la pensie. Importanţa socială a tinichigiului e mare. De aceea el, ca şi filozoful, nu are viaţă personală.
Filozofii însă răspund la întrebări. Pentru că asta nu-i face să se întrerupă din lucru: ei continuă să gândească şi când vorbesc. Importanţa socială a filozofilor, cum a observat preşedintele, nu e depăşită decât de numărul lor.
Aflaţi mai multe »
↧
Tăcerea melcilor
 |
| Aurel Vrânceanu, culegător de melci |
– Gospodăria tradițională se redefinește. Pentru că exista unii oameni mâncători de melci, au apărut si oameni care să-i crească. A apărut brusc un interes pentru melci – constată veterinarul Marius Ștefaniu, consilier la Oficiul Județean pentru Consiliere Agricolă Iași. Uite ce spune registrul: dintr-o sută de țărani care vin la noi să întrebe ceva, șaizeci se interesează de melci. S-a răspândit nu știu cum zvonul că melcul te îmbogățește peste noapte și parcă au înnebunit țăranii noștri, au dat năvală pe melc.
Mulți țărani din Iași au simțit mirosul banului și, după mii de ani de transhumanță, au lăsat oile și au început să scoată melcul la păscut. Au luat credite de la bănci, și-au vândut ce aveau mai de preț pe lângă casă, au împrumutat de la prieteni, de la neamuri, și s-au pus pe crescut melci. Dar ceva s-a întâmplat și toți melcii au murit, a murit și visul de bogăție al agriculturii ieșene.
Aflaţi mai multe »
↧
Cântarea României, defăimarea Occidentului
România este cea mai frumoasă ţară din lume. Are toate formele de relief: munţi frumoşi, câmpii mănoase, dealuri înalte, pline de flori. De asemenea, are un subsol plin de zăcăminte şi, deasupra, un cer albastru, fără de nori. Românii sunt cei mai deştepţi, iar româncele – cele mai frumoase. Aşa am învăţat la şcoală şi cred şi acum în acest adevăr, pe care nu voi înceta să-l strig oricând şi peste tot. O călătorie până în Suedia, cu trenul, m-a întărit şi mai mult în credinţa mea.
Iată cum a fost.CONTINUARE
Stau la geam, contemplu relieful ondulat, vale-deal, vale-deal, specific românesc. Îmi vine să cobor în fiecare gară până la graniță. Nici nu știi cum pune cineva ochii pe mine și mă face cetățean de onoare. În Deva mi-ar plăcea, că am fost o dată pe-acolo, am găsit o pizza grozavă în zona gării. Are și cetate. Dar n-aș zice nu la niciun alt oraș, cetățenie să dea! Așa ceva, sunt sigur, nu mi s-ar putea întâmpla odată trecut de Curtici. Vesticii ăștia au pretenții exagerate pentru asemenea titluri. Se scarpină în cap mult și bine până ți-l acordă, parcă ar da ceva de la ei din buzunar.CONTINUARE
Însoțitorul ne dă de grijă să nu lăsăm compartimentul nepăzit. Să ne încuiem înăuntru și până în Viena să nu-i mai deschidem decât lui, dacă strigă la ușă. Parcă suntem în "Capra cu trei iezi".
Cum să mai dormi cu o Ungarie întreagă în jurul tău? Stau de veghe cu ochii pe geam și cu urechea la ușă.CONTINUARE
Ce fel de țară o fi Austria asta fără un Oraș al Câinilor? Și ce oraș o fi Viena asta fără niciun câine pe străzi? Se fălește cu capodopere de arhitectură, se dă templu al culturii și al științei, se vrea un oraș-muzeu, Olimp pământesc al artelor, buricul civilizației! – și, poftim, nu găsești un câine să-i dai niște resturi! Iar oamenii... ce fel de oameni or fi vienezii ăștia? Oare printre ei n-or fi iubitori de animale? Și dacă sunt, oare ce animale iubesc ei?
Mai privesc o dată în jur, cu speranța că poate-poate voi zări un maidanez. Măcar unul mic. Degeaba. Orașul nu-mi oferă decât strălucirea lui impecabilă, dar lipsită de viață.
Plin de amărăciune, leg strâns punguța cu resturi și o pun în rucsac. Undeva, cândva, până la Stockholm, punguța asta își va întâlni câinele.CONTINUARE
Camera era ce ceva ca-n filmele SF. Pocneai din degete, se aprindea lumina. Când apropiai mâna de șifonier, ușa glisa ușor, odată cu mâna. Dacă te răsteai la aparatul de aer condiționat, pornea. Dacă tușeai, se deschidea sau se închidea televizorul. Iar în baie puteai să și mânânci. Aveam un birou imens, făcut numai din sticlă neagră. Când te întindeai, îți vedeai picioarele pe sub masă, vedeai prin sertare, până jos. Era plăcut. O senzație de scufundare lină într-un lichid gros, fumuriu. Nu știu cum naiba au lipit sticla aia. Sigur costa o avere. Ei bine, pe colțul acelui birou fantastic eu tăiam slanină cu brișca și mâncam cu ceapă! CONTINUARE
În sfârșit, aveam șunca în mâini. Crede-mă, am pupat-o! Până la urmă am ajuns acasă cu ea, după ce am împuțit și avionul, era să mă dea ăia jos pe la o bucată de drum. Dar stai să vezi! Înainte să plec din cameră, am scris un bilet. Pentru cel ce venea după mine și avea să-și pună banii în seif. Ziceam cam așa, pe englezește: "Hello, bogătașule! Tu spui mereu că banii nu au miros. De-acum înainte nu ai să mai poți să spui asta. Semnează: Un român rupt în cur". CONTINUARE
– Știi ce vacă e aia?
– O vacă nemțească. O frumusețe de vacă. Ia uite rezervor de lapte are sub ea!
– Dragul meu, aia nu e o vacă oarecare, e o vacă din rasa Simmental!
– Da? Să fie sănătoasă!
– E o rasă elvețiană, nu nemțească. Una dintre cele mai bune rase. Comuniștii au încercat s-o introducă și la noi pe scară largă. Făceau propagandă pe la sate, să crească țăranii Simmental. Îmi amintesc un cântecel minunat de pe vremea aceea.
Titus închide ochii câteva clipe, pentru a-și aminti versurile, apoi lasă capul pe spate și începe să se legene și să cânte într-un ritm lent, de jale, ceva ca o melodie rusească, din stepe.
– Simmental, Simmental,
O, ce vacă minunată este vaca Simmental,
Simmental, Simmental
E o vacă cât un cal
Și dă lapte integral. CONTINUARE
Pun repede pozele pe display și le măresc. Nu-mi vine a crede! Sus, pe deal, e un sătuc, să fie douăzeci-treizeci de case. Și ceea ce am văzut eu din viteză în vale e o stație de epurare a apelor uzate. Două bazine mari, de decantare, iar alături un iaz cu apă limpede, poate că și colcăind de pești – apa curată obținută din torentul murdar venit de pe deal.
Mai mult de jumătate dintre români au veceu în fundul curții și-i dau întrebuințări intime brusturelui. Însuși Bucureștiul, capitala noastră cu peste două milioane de locuitori, a intrat în mileniul al treilea fără o stație de epurare. Și nici acum nu are decât o jumătate de stație în funcțiune. Iar sătucul ăsta, ce să vezi, are propria lui uzină de epurare!
Câtă aroganță! CONTINUARE
Călătorim într-un vagon-cușetă cu șase locuri. Eu și Titus avem locurile de jos. Deasupra noastră stau o nemțoaică, o englezoaică și un francez. Suntem așezați în compartimentul ăsta exact ca în Uniunea Europeană! Nu ne mai trebuie decât un bulgar sub banchetă și un basarabean la ușă.
Târziu, după ce se așază toți la locurile lor și adorm unul după altul, intru și eu în UE cu rucsacul cu slănină. CONTINUARE
Intru tiptil în compartiment și mă întind sub neamț, sub francez. Alunec încet în purgatoriul somnului. Am senzația că sunt închis într-un glob de sticlă și că mă rostogolesc cu totul într-o parte și-n alta în ritmul legănat al trenului. Neamțul și francezul dau bila de la unul la altul cu degetul. Apare și japonezul, cu un câine în gură, și se holbează la mine prin sticla groasă. Îmi văd fața prin ochii lui: deformată, hidoasă, un bot uriaș crescut dintr-un cap mic și moale ca un limax. Un sentiment ciudat, amestec de teamă și de rușine, crește ca o bubă înlăuntrul meu. Încerc să-l sufoc apăsând cu amândouă mâinile, una peste alta, pe piept, în dreptul inimii. Deodată, globul se sparge și eu mă scurg pe jos, un cheag viu, de sânge, care tot crește, crește și înghite puțin câte puțin compartimentul, trenul. Mă umflu tot mai mult, acum trenul se târăște prin mine, din ce în ce mai greu, până se oprește de tot, lin ca o monedă pe fundul unui borcan cu miere. CONTINUARE
Dacă ar apărea acum în compartiment un marțian și l-ar face pe Titus Ceia să leviteze, prietenul meu ar spune – plutind: "Mda... Un omuleț". Dar și dacă extraterestrul s-ar deda la acțiuni ostile, cum ar fi să ne mănânce slănina din rucsac, Titus nu s-ar repezi să-i dea una peste mânuța lui verde. Ar spune tot așa: "Mda... Un omuleț. Mănâncă slăninuță". Și s-ar culca la loc. Românii, în momentele lor de lehamite, sunt insensibili la fantastic, la splendoare, la mizerie, la orice. Chiar și la istorie. Ei înțeapă măreția cu degetul și o dezumflă, o transformă într-un fleac și zic "mda". CONTINUARE
![]()
13. Occidentul l-a ucispe Dumnezeu
La noi în ţară copiii sunt ieftini. Vezi mereu la televizor cum se fac tranzacţii scandaloase pe sume derizorii. Uneori sunt vânduţi chiar înainte de a se naşte. Dai banul şi iei copilul. Ce am văzut aici adineauri e tocmai invers: plăteşti nu ca să capeţi, ci ca să nu ţi se dea un copil. Nu mult, dar plăteşti. Trebuie să fii complet lipsit de inimă să faci asta. Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu şi a i-a alienat pe oameni, i-a dezumanizat. Am citit asta într-o scrisoare pusă pe Internet de Maria-Cristiana Mărcuş, o româncă plecată la studii în Londra. Câtă dreptate avea! De aia a şi devenit scrisoarea virală, a umplut Internetul. Eu am primit-o de trezeci şi două de ori pe e-mail. Am vrut la rândul meu s-o recomand şi altor români, dar n-am reuşit, pur şi simplu nu mai era loc de ea. CONTINUARE
La noi în ţară copiii sunt ieftini. Vezi mereu la televizor cum se fac tranzacţii scandaloase pe sume derizorii. Uneori sunt vânduţi chiar înainte de a se naşte. Dai banul şi iei copilul. Ce am văzut aici adineauri e tocmai invers: plăteşti nu ca să capeţi, ci ca să nu ţi se dea un copil. Nu mult, dar plăteşti. Trebuie să fii complet lipsit de inimă să faci asta. Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu şi a i-a alienat pe oameni, i-a dezumanizat. Am citit asta într-o scrisoare pusă pe Internet de Maria-Cristiana Mărcuş, o româncă plecată la studii în Londra. Câtă dreptate avea! De aia a şi devenit scrisoarea virală, a umplut Internetul. Eu am primit-o de trezeci şi două de ori pe e-mail. Am vrut la rândul meu s-o recomand şi altor români, dar n-am reuşit, pur şi simplu nu mai era loc de ea. CONTINUARE
↧
↧
Pudoarea cenzurii și putoarea prostiei pe Youtube
Întâi mi-au suprimat filmulețul intitulat "La porțile albastre ale infernului". Acolo apărea un sătean oarecare, (nici măcar nu-i spun "țăran"), un consătean de-al meu care bea spirt medicinal ca pe apă. Mi s-a reproșat că prezint o persoană într-o ipostază defavorabilă și că încurajez consumul de alcool. Dacă măcar ar fi văzut filmulețul de câteva minute și nu ar fi reacționat prostește la prima sesizare a vreunui apostol al deontologiei, cenzorii de la Youtube ar fi văzut că spirtașul cere cu gura lui să fie filmat și că insistă să public imaginile, să scriu și la ziar ("– Fratele meu ziarist, să dai la tine acolo cum m-a ucis nenorocita... să scrii....") Dacă vrea cineva să se facă de rahat la nivel global, nu-i poți lua dreptul ăsta. În plus, personajul nu pare deloc să fie într-o situație defavorabilă: se vede de la o poștă că-i place.
Aflaţi mai multe »
↧
Noroaiele
 |
| Fotografii de Elena Iluță |
Ticu rupse un țurțure din streașină și-și frecă obrazul cu el, gâtul, dădu și pe frunte, după urechi, cu mișcări încete; apoi îl sparse cu ciudă de perete – „Na!“ Până fumă o țigară, ultima din pachet, așa, pe inima goală, soarele săltă de-a binelea, se vedea că va fi cald în ziua aceea. Ticu mormăi ceva privind chiorâș în sus, spre Sărata.
Aflaţi mai multe »
↧
Pian
Deodată am simţit că mă prefac în pian
Când m-ai atins cu privirea puțin,apoi cu parfumul, cu degetul fin...Mâinile tale au scos un cânt diafandin pieptul de lemn. Și venin.Atinge-mă cum se atinge pe clapeun pian – și-ai să auzi din somnul lui mutcum se desprinde un cântec și umblă pe apefăcând minuni cum nu s-au mai văzut.
 |
| Elena Iluță - PIAN |
↧
The Shadow of Herta Müller at the Nitzkydorf Cemetery
 |
Herta Müller (Wikipedia) |
by Viorel Ilişoi
Translated by Nick Tullius
From the day they announced on television that the German writer Herta Müller received the Nobel Prize for Literature and it was recalled that she was born and raised in Romania, many people in her native village are asking themselves what is the Nobel Prize and who is this Herta Müller? And if she is a villager of theirs and won one million euros, what is in it for them? Herta Müller is an unknown in Nitzkydorf, the village she put on the worldwide map in a single day.
Aflaţi mai multe »
From the day they announced on television that the German writer Herta Müller received the Nobel Prize for Literature and it was recalled that she was born and raised in Romania, many people in her native village are asking themselves what is the Nobel Prize and who is this Herta Müller? And if she is a villager of theirs and won one million euros, what is in it for them? Herta Müller is an unknown in Nitzkydorf, the village she put on the worldwide map in a single day.
↧
↧
Viaţa şi ambiţiile ologului Vasile, mort şi reînviat
Vasile Voinovici n-a murit până acum decât o dată şi numai pentru trei zile, când era mic, abia venit pe lume. Adevărul e că părinţii lui îl cam lăsaseră să moară fiindcă se născuse fără mâini şi fără picioare, era un boţ de copil venit ca un blestem, de se speriase tot satul, nici maică-sa n-avea ochi pentru el. S-a sfătuit ea cu bărbatul, Adam, şi nu prea i-a mai dat ţâţă copilului. A venit doctorul, s-a uitat la el, l-a declarat mort. "E mai bine aşa", au zis toţi. Scăpau de un chin.
În noaptea de dinaintea înmormântării, maică-sa a visat trei femei în negru care-i strigau de la poartă să nu-l lase pe Vasile să moară, că o dată cu el îi va muri şi un copil sănătos, care-l avea ea mai drag şi mai drag din toţi nouă. Femeia s-a trezit, şi-a luat copilul în braţe şi a început să-l bocească. Şi atunci, cum îl ţinea aşa la piept, a simţit că fiul ei mort de trei zile o muşcă de ţâţă şi începe să sugă dezlănţuit, se zbătea şi împungea cu nasul ca un purcel. Era flămând, doar venea de pe lumea cealaltă.
De atunci au trecut 60 de ani. Vasile Voinovici, întorcându-se din morţi, a crescut, a învăţat să facă o mulțime de lucruri – şi încă mai bine decât mulți oameni întregi la trup –, s-a bucurat de viaţă ca tot omul, a muncit, a jucat şi în filme, a călătorit, a iubit, s-a însurat, a crescut doi copii şi acum se bucură de nepoţi.
– Dacă nu era aşa, poate nu făcea atâtea în viaţă. Ăsta e darul lui şi nu poate să i-l ia nimeni! – spune nevastă-sa.
Adică infirmitatea. Darul lui de la Dumnezeu.
Aflaţi mai multe »
↧
Rinichiul, inima asta împuțită...
 |
| Zece mâini albe se mișcă într-o coregrafie precisă... (Foto. V. Ilișoi) |
Sala de operație e o încăpere de doi pe trei, cât bucătăria unui apartament – confort redus. Din tavanul albastru luminează un soare alb și rotund. La lumina lui poți vedea o dungă pe firul de păr. Cinci medici, aplecați deasupra corpului, parcă sunt absorbiți, trași în adâncul ei de tăietura în care umblă cu instrumente ciudate. Un al șaselea urmărește încordat un ecran plin cu tabele și cifre. Pare un joc video dur, pe viață și pe moarte. Și chiar se poate muri și se poate trăi aici. Doar că nu e un joc.
Aflaţi mai multe »
↧
Nemaipomenita pățanie a domnului Analist
Într-o bună dimineaţă, când domnul Analist se trezi în patul lui, după o noapte de comentarii aprinse la mai multe televiziuni, se pomeni că i-a crescut un scaun din fund.
“Ce lucru ciudat!”, se gândi el şi vru să se răsucească în aşternut pentru a mai prinde câteva minute de somn, dar scaunul îl împiedica să se miște şi el scoase un geamăt de durere. Duse mâna la spate, pipăi meticulos obiectul acela rigid ce i se prelungea din şira spinării şi înţelese că era vorba de un scaun. Unul asemenea scaunelor din studiourile de televiziune, având în plus doar un orificiu pentru nevoi. “Tii, ce lucru ciudat!” se miră iar Analistul.
 |
| Fotografie de TIMI ȘLICARU |
↧
Măseaua lui Nimigean
Mai zilele trecute TVR a prezentat în direct isprava unui contorsionist francez care s-a înghesuit într-o cutie cât un televizor. Însă reușita franțuzului de cauciuc pălește în fața halucinantelor performanțe pe care, zi de zi, le realizează intelectualul român.
 |
| De la stânga la dreapta: Viorel Ilișoi, Dan Lungu, Ovidiu Nimigean, acasă la poet. Foto: Michael Astner, 1997 |
Universitatea ieșeană "Alexandru Ioan Cuza" deține, pe lângă Piața Nicolina, un blocoteț (cum ar spune Luca Pițu) cu cămăruțe sufocante în care, claie peste grămadă, locuiesc tineri universitari cu familiile lor. Blocului cu pricina i se spune "Corabia nebunilor". Aici trăiește, de ani de zile, și Ovidiu Nimigean, unul dintre cei mai importanți poeți ai generației sale, redutabil critic literar și asistent universitar la Litere. Poetul coabitează cu soția și cu copilul într-o cameră cât un cearșaf, fără baie, fără bucătărie, chiar și fără atât de necesarul bar rotativ. O găoace. Nimigean își scrie articolele și poemele stând chircit sub masă, cu mâna pe sub genunchi. E un yoghin de pe Bahlui.
Într-una din nopțile primăverii trecute tânărului universitar i s-a umflat o măsea. Atât de tare, încât soția n-a mai putut deschide ușa. Falca poetului umplea tot spațiul. După trei zile de absență de la cursuri, la Facultatea de Litere s-a dat alarma. Atunci a fost descoperit Nimigean blocat în locuința sa, cu tot cu familie, din cauza unui abces.
Insolita problemă a ajuns repede la urechile primarului, prof. dr. Constantin Simirad, el însuși cadru universitar. La fața locului s-a deplasat de urgență un echipaj de pompieri militari pentru descarcerare. S-a acționat cu jeturi de apă rece asupra abcesului, ca acesta să se resoarbă și familia poetului să poată fi extrasă din cochilia de beton. Însă apa rece nu a avut efect, așa că a fost chemat un stomatolog. Acesta a fost ridicat cu o scară telescopică, a spart geamul și, dibuind prin carnea inflamată, a extras măseaua bolnavă a poetului. Spre seară, abcesul scăzând, copilul lui Nimigean a putut fi evacuat din cameră, pe geam, cu aceeași scară de pompieri. Mai târziu a putut fi scoasă și soția. Și abia după câteva zile i-a venit și poetului rândul să fie eliberat din locuință.
Mulțimea de gură-cască înjura. "Iote-al dracului poet, dacă n-avea atâtea cărți, nu mai rămânea blocat în cameră!" Pompierii i-au atras atenția să mai degajeze spațiul renunțând la cărți, altfel riscă să moară la următorul abces.
Luând aminte la acest incident nefericit, Consiliul Local a sărit în sprijinul intelectualilor ieșeni. S-a hotărât ca intelectualii cu probleme dentare să aibă prioritate la repartizarea locuințelor din fondul de stat. Dar și așa, tânărul Ovidiu Nimigean mai are de așteptat ani și ani. El, cu caria lui, este net depășit de venerabilii rămași cu gurile pustii după o viață trăită în vile imense, unde curentul trăgea al naibii de tare.
(București, 1999)
Addenda: - O poezie de Ovidiu Nimigean
Addenda: - O poezie de Ovidiu Nimigean
Nimigean Ovidiu stă pe taburet
În garsonieră. El este poet.
Nimigean Ovidiu printre farfurii
Încă nespălate scrie poezii.
Nimigean Ovidiu c-un motan pe umăr
Deapănă prin minte ere fără număr.
Nimigean Ovidiu sub strecurătoare
Vieţii-n vers îi pune-o ultimă-ntrebare.
Nimigean Ovidiu stă pe taburet
În garsonieră. El este poet.
.
↧
↧
Moartea în direct și la ore de vârf
 |
| FOTO: Wikipedia |
Sâmbăta îmi permit și eu să-mi dau cu părerea. Despre una, despre alta, ce e scris și pentru noi... Am postat pe Facebook următoarea părelniță:
"Nu-mi place deloc, n-aș putea spune de ce, dar deloc nu-mi place că părinții și bunica băiețeluiui mâncat de câini (mâncat de câini, mâncat de câini, mâncat de câini) apar la emisiuni de scandal. Televiziunile îi exploatează fără scrupule și pare că lor le place asta. Același gust amar mi l-a lăsat și tatăl handbalistului Marian Cozma, ucis în Ungaria, care umpluse televiziunile cu fața lui. Ei, și dacă nu-mi place mie, ce? Ziceam și eu așa..."
Nevinovatele mele rândulețe despre copilul mâncat de câini și despre părinții devorați de mass-media au stârnit oarece răpăială de păreri, ploaie de vară. În timp ce amicii comentau pe FB, am căuat - și, cu noroc, am și găsit - un textuleț scris din goana mașinii la înmormântarea lui Marian Cozma. Îl redau mai jos și îl voi șterge după câteva zile fiindcă nu e locul lui definitiv în această culegere de reportaje care este blogul meu.
Aflaţi mai multe »↧
Costești, festivalul de aur
 |
| Fotografii de Viorel Ilișoi |
Veniră 3000 de țigani la Costești de Vâlcea, ca la fiecare Sfânta Marie Mică, să prezinte către țară strânsura de aur și de mașini. Pe o văioagă din marginea satului, pe unde se bătură ai noștri cu ai noștri, mineri și jandarmi, se adună an de an, dau roată cu mașinile, acele mașini, întind mese cu porci fripți din care nu prea se înfruptă până seara, ca să vadă lumea că au porci fripți, abia când pălește soarele se apucă de mâncat, cântă și joacă în jurul focurilor, iar a doua zi se împrăștie pe la casele lor și stau cu ochii pe televizor să se vadă.
Aflaţi mai multe »
↧
Umbra
Notă: Textul, un fel de compunere după o imagine dată, face parte din "Proiectul I'magino" al lui Mihnea Măruță:
"Aşa i-am spus serialului dedicat femeii care va începe mâine, 1 martie, şi va avea 9 episoade. Voi publica zilnic, aici, textul câte unui prieten, bărbat. Fiecăruia dintre cei 9 semnatari i-am trimis fotografia unei femei necunoscute, despre care nici eu nu ştiu nimic. Imaginile le-am ales de pe net, în special de pe flickr.com, dintre sute de fotografii. Pe toţi i-am rugat să se transpună în acea imagine, să-şi imagineze ce simte/gândeşte acea femeie, să fie… ea. Imagine, imaginaţie şi <<I’m a gyno>>. Asta înseamnă proiectul I’magino."
Când ai plecat umbra mea s-a întins după tine să te cuprindă şi să te ţină pe loc. S-a alungit pe urmele tale până s-a desprins de mine ca o petală smulsă. N-a mai vrut să mă urmeze, a rămas lipită de asfalt, un contur de sinucigaş căzut de pe acoperiş.
De atunci tot încerc să-mi realipesc umbra, să mă reîntregesc. Stau nemişcată în prelungirea ei exact aşa cum stăteam în momentul când ai plecat: cu ochii în pământ, ca să te reţin sub pleoape, cu mâinile prăbuşite după îmbrăţişare, cu un picior înţepenit la primul pas. Am vrut să alerg după tine, dar m-am oprit sufocată de absenţa ta de numai câteva secunde. Şi de atunci tot aştept.
Era seară când ai plecat, când ne-am sărutat ultima oară sub felinarul din stradă, şi de atunci soarele nu a măi răsărit niciodată. Timpul s-a oprit în acea clipă. Dar numai pe strada noastră. Oraşul în care iubirea noastră a înflorit pulsează mai departe în jurul meu. Văd la capetele străzii cum zilele vin şi pleacă, aud tramvaiele cum descarcă în staţii cuvinte şi râsete, eşapamentele îmi trimit de peste tot mirosurile lor grele, iar după ploaie vin din parcuri miresme copleşitoare de iarbă. Numai pe strada noastră nu se întâmplă nimic. Iedera neagră a întunericului s-a căţărat pe ziduri, a sufocat copacii şi iarba, i-a alungat pe vecini. Am rămas numai eu aşteptând să-mi recapăt umbra. Din când în când îmi mişc o mână, un picior, dar umbra stă neclintită. De la un timp, am început să vorbesc cu ea. Îmi răspunde şi îmi spune mai ales lucruri extraordinare despre mine, lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată, dar nu o pot îndupleca nicicum să mă urmeze.
Uneori vin oamenii şi se aşează în jurul meu, mă privesc ore în şir. Îşi aduc mâncare şi lasă hârtii şi resturi peste tot. Râd de mine, mă înţeapă cu bricege, mă pişcă, mă scuipă. Îmi spun: “Nebună ce eşti, du-te acasă. Poarta e deschisă!” Dar ei nu înţeleg. Nu-i bag în seamă. Ştiu că într-o zi te vei întoarce, soarele meu, şi umbra se va întoarce şi ea la mine. Iubirea mea te va aduce înapoi.
↧
Flămânzi, un oraș pe hârtie
 |
| Flămânzi: Orășeni întorcându-se acasă după o ieșire la câmp (Foto: LUCIAN ALECU) |
Țăranii din Flămânzi au fost întrebați, la un referendum local, dacă vor ca localitatea lor să rămână sat sau să devină oraș – fără a treia variantă: zonă calamitată, de pildă –, iar ei au ales să fie orășeni, guvernul a pecetluit voința lor prin decret, deci măcar din puțin respect pentru voința locuitorilor toată lumea ar trebui să vorbească de acum încolo despre Flămânzi ca despre un oraș.
Aflaţi mai multe »
↧
↧
Un duel în versuri pe Facebook
Am pus pe Facebook poza asta cu următorul text: "Un ciortan atât de pește... după coadă, după solzi...". Au urmat obișnuitele comentarii, apoi mai puțin obișnuitele comentarii: în versuri. Am selectat partea epigramatică și iată ce a ieșit:
...De-o fi una, de-o fi alta,
Ce e scris și pentru noi.
Hai să-l punem în tigaie,
Dragă dom'le Ilișoi...
· Viorel Ilișoi
Uleiul poluează:
Să punem peștele-n tigaie?
Așa ceva nu vreau s-aud!
Eu sunt ecologist, tataie:
Ciortanul îl mănânc de crud.
Tu esti pește? Da, 'Mpărate!
Îmi permit să te refuz.
De nu, babele pudrate
Mă acuză de abuz.
Gust puternic și-amărui.
Da, sunt pește, jur pe 'Naltul.
Nu mă mai privi cu ură.
Dă-mi drumul și prinde altul
Pe șoseaua de centură.
Mă-nclin. De jucat, m-aș mai juca,
Da' mă duc în treaba mea.
Pe șoseaua de centură
Nu sunt pești, sunt amatori.
Peștii-s relocați în vile
Și se dau antreprenori.
Pe șoseaua de centură/
Am văzut două sirene:
Una blondă, alta brună,
Dar n-avui momeală, nene...
Sirena de pe centură,
Cea pe care o văzuși,
Pare ea cu foamea-n gură,
Dar nu trage la viermuși.
N-o fi ea cu foamea-n gură,
Se preface, că e hoașă.
Dar când ai plătit tariful
Pe viermuș îl și înhață.
Fie bățul cât de scurt
Și viermușul cât de prunc,
Cu sirena nu-i de șagă:
Bagă totul în desagă...
Ce atâta tevatura?
Nu sirena este totul:
Ea, săraca, pune gura,
Dar poporul pune botul.
Eu am încheiat cu peștii,
Vă salut că mă grăbesc
Și o iau la pas pe stradă
Să hrănesc un maidanez.
Nu e greu acum să vezi:
După stilul tău poetic,
Te-a mușcat un maidanez
Exact de piciorul metric.
↧
Să nu ne prindem de poantă cu Laszlo Alexandru
.bmp) |
| Laszlo Alexandru |
Îmicer scuze pentru deranj. Nu asta am intenționat. Nu e vina mea că unii sunt deranjați de orice-ai spune de bine despre Paul Goma – chiar și că îi stă bine cu barbă. Le tulbură nu doar siesta, ci și somnul și zilele toate. Laszlo Alexandru a fost prieten cu Paul Goma, a scris despre el, i-a îngrijit ediții în România. Dar, cum ar zice un cioban de-al nostru dacă i-ar fi urmărit evoluția, "De o vreme-ncoace/ Goma nu-i mai place". S-a sucit. Și acum nici paidosul nu și-l mai poate face fără tresăriri.
Prima parte, acolo unde vorbeam despre talentul literar al lui Goma, nu l-a smuls din piroteală. Pentru că, recunoaște brusc-trezitul, el însuși, "cu vreo 20 de ani mai devreme, folosind ce-i drept şi instrumentele criticului literar pe parcursul demonstraţiei", s-a străduit să arate "cam aceleaşi lucruri prin revistele culturale din România". Deci aici suntem de aceeași părere. Bun. Discordia vine din fraza următoare: <<Dar cînd Viorel Ilişoi abordează tema antisemitismului prezent în scrierile recente ale beletristului, urechile mele se ciulesc în mod reflex. “Cum, Paul Goma a scris Din Calidor? Și Arta refugii? Și Ostinato? Ah! Atunci e antisemit!”>>.
.bmp)
Aceste rânduri l-au smuls pe domnul Laszlo Alexandru din moliciunea siestei și l-au determinat să mă tragă de urechi: "Meştere, vezi că nu erau în chestie titlurile înşirate de matale, pe tema de-ai atacat-o." Păi, de ce nu zici așa, frate Laszlo? Adică eu îi mint pe cititori, încerc să-i îmbârlig (merge după "meștere") trimițându-i pe o pistă falsă: la "Calidor", la "Arta refugii", la "Ostinato", unde nu vor găsi antisemitism – deși profesioniștii corectitudinii politice, cei care nu se simt bine dacă n-au antisemitism și antisemiți de porcăit, drept pentru care le mai inventează/exagerează, ar descoperi ură contra evreilor și în coperți. Asta în timp ce adevăratul antisemitism colcăie, de fapt, în "Săptămâna Roșie", de unde poate fi descărcat cu lopata. După ce Laszlo baci (merge după "meștere") mă trimite la cărțile și la articolele dumisale – târziu, maistre: le știu! – ca să iau cunoștință de antisemitismul lui Paul Goma, la final mă povățuiește frumos, ca la dirigenție, să nu-mi consider cititorii "mai neghiobi decât ar fi decent". Nu-mi consider cititorii neghiobi. Eu nu am cititori neghiobi. Desigur, Laszlo Alexandru nu se numără printre ei. Nu l-ar citi el pe "ziaristul lui Voiculescu". Decât dacă spune o vorbă bună despre Goma. Atunci urechile i se ciulesc în mod reflex. Tocmai de aceea am scris cum am scris: nu chiar ca pentru neghiobi, ci mai cu schepsis, ca pentru cititorii mei. Și anume așa: <<Dar dacă [adevărul, n.m.] nu se îndoaie ca noi, dacă nu are mai multe fețe, dacă nu e răsucibil după deget și după situație, nu ne place prietenul ăsta [adevărul, n.m.]. Și zicem că-i trimis de un nebun. Și de un scriitor fără talent. Apoi: cum, Paul Goma a scris "Din Calidor"? Și "Arta refugii"? Și "Ostinato"? Ah! Atunci e antisemit!>>
Cititorii mei au înțeles ce am vrut să spun aici. Acum traduc și pentru Laszlo Alexandru. Fragmentul citat, din care el scoate doar finalul, nu se referă la antisemitismul lui Goma, ci la ostracizarea scriitorului. Deci: unii o țin langa, cum i-a învățat Securitatea, că Goma n-are talent; dar când le pui în față cel puțin cărțile numite de mine, rămân perplecși: "Cum? Goma-cel-fără-de-talent a putut să scrie asemenea cărți minunate? Ah!" Și când se văd dezarmați, rămași fără argumentul lipsei de talent, ce să zică și ei? "Bine, domnule, Goma e un scriitor adevărat. N-avem ce mai zice. Dar... dar e antisemit!". Și gata, s-a terminat discuția despre scriitorul Paul Goma. Și-l dăm deoparte. Închidem subiectul, îi închidem cărțile, – dacă nu i le ardem!– și liniște!
Am scris despre cum antisemitismul e folosit ca pretext pentru ostracizarea scriitorului atunci când argumentul lipsei de talent nu mai ține. Asta am vrut să spun, cred că asta am și spus, am convingerea că și cititorii mei au înțeles exact asta. Și trag nădejde că și domnul Laszlo Alexandru va pricepe. Dacă va vrea să priceapă. N-am zis în textul meu nici că Goma e antisemit, nici că nu e. Dacă este antisemit, dacă își torturează acasă nevasta evreică și copilul pe jumătate evreu, dacă incită la ură rasială prin scrierile sale sau mai știu eu ce mai face el ca antisemit, atunci să fie judecat și închis. Pentru că, din câte știu eu, în Uniunea Europeană manifestările rasiste, antisemite sunt pedepsite prin lege. Domnul Laszlo Alexandru ne spune că a auzit domnia sa că atât judecătoria, cât și tribunalul și-au format deja o părere. Fără proces. Nu mai este nevoie, lucrurile sunt evidente chiar din scrierile lui Laszlo Alexandru și din cele ale "exegeţilor scandalizaţi de aberaţiile lui Goma". La zdup cu el! Dacă o mai avea bătrânul Goma zile de trăit, poate va mai scrie o "Gherlă", niște "Patimi după Pitești", oleacă de "Ostinato". Șiatunci, scriitorul și criticul Laszlo Alexandru, dându-și jos mantaua de vânător de naziști, va scrie iar frumos și competent despre opera literară a scriitorului reeducat Paul Goma. Așa cum a mai făcut-o.
P-S: Îi atrag atenția domnului Laszlo Alexandru, filolog, că nu sunt "ziaristul lui Voiculescu". Poate "ziarist la Voiculescu", ceea ce e cu totul altceva. Îl invit să îmi arate un singur text publicat de mine în "Jurnalul Național", unul singur, hai, fie și o frază, nu un articol întreg – fiindcă văd că se pricepe să scoată fraze din context – care să acopere sintagma asta: "ziaristul lui Voiculescu". Ar putea săplece chiar de la textul despre Paul Goma, apărut totuși în "Jurnalul Național" – ziarul lui Dan Voiculescu, ins din care Goma numai n-a mușcat cu dinții. Îi recomand, bonus, și "O zi din viața lui Van Doiculescu", de pe blogul meu. Și dacă îmi va arăta acel text care demonstrează că sunt "ziaristul lui Voiculescu" eu mă angajez public să nu mai spun toată viața nicio vorbă bună despre Paul Goma și să-i ard toate cărțile din biblioteca mea. Știm amândoi că se practică.
Update - 01.11.2013 - Aici este sentința la care trimite (după ureche) Laszlo Alexandru în textul său. Pe scurt și simplificând, Goma a dat în judecată mai multe publicații și pe mai mulți inși care au afirmat că este antisemit. Instanța i-a respins acțiunea pe motiv că, pe de o parte, trebuiau chemate în judecată nu publicațiile, care nu există ca subiect de drept, ci persoanele juridice (societăți comerciale, fundații, asociații etc.) care editează acele publicații, iar pe de altă parte pe motiv că persoanele care au afirmat despre Goma că este antisemit au acest drept la opinie asupra unui subiect de interes major, cum ar fi Holocaustul, un drept prevalent în fața dreptului la imagine al lui Paul Goma. Instanța nu a judecat nici temeinicia tezelor lui Goma din "Săptămâna Roșie", nici temeinicia afirmațiilor făcute de pârâți, precum că Goma ar fi antisemit, așadar această sentință nu poate fi folosită nici de drept, nici cazuistic sau în alt mod pentru a argumenta antisemitismul lui Paul Goma.
↧
Scrisoare mamei
 |
Mama. Astăzi se împlinesc 14 ani de când ... |
Ca o ciută speriată a dispărut copilăria mea
în pădurea cu toate ceasurile oprite
la ultimul tău surâs, mamă. Deodată
am îmbătrânit și am rămas așa până azi.
Nu de dor, nu de de singurătate,
ci numai înspăimântat de lipsa ta
îţi scriu și, mai bătrân decât tine,
mă ascund în rănile copilăriei.
Mi-a fost frică, mamă, şi numai în umbra
ta am putut primi destulă lumină.
De aceea îţi scriu acum cu pana
unei păsări inventate de mine.
Mereu şi mereu vei primi scrisori de la mine,
vei şti că exist undeva pe sub cer
adunat în jurul oaselor mele, mamă,
tremurând de teamă ca de frig.
Și scrisorile toate vor purta pecetea
de sânge a buzelor care nu se mai repetă.
↧