Era unul pe un bloc în Drumul Taberei, voia să se arunce în cap. De când președintele a anunțat că statul e lefter, trebuie să mergi cu grijă prin oraș, că nici nu știi când îți cade în cap un disperat. A apărut o modă a zvârlitului de pe blocuri și de pe macarale.
Dar nu de asta mă gândesc eu să nu-mi mai scot bicicleta în oraș. Mi-e să nu capete obiceiuri proaste de la alte biciclete. Erau mai multe adunate pe trotuar, ca la bâlci, și așteptau cu farurile cât cepele să vadă: se aruncă omul cu capu-n jos sau nu se aruncă? Sigur erau și oameni care se zgâiau, dar de la ei ce pretenții să ai?
Trecuse o oră de când amărâtul ăla stătea pe bordura acoperișului amenințând că se sinucide. Când se aruncă vreunul de pe bloc, se adună atâta lume care n-are nicio treabă, încât devine evident de ce e țara noastră în criză. Niște bătrâne prinseseră locuri pe o bancă și se uitau ca la cinema. Era un film la care nu conta decât sfârșitul. Una cu minute la promoție își suna vecinele și le anunța că băiatul nu pare încă hotărât să se arunce, încă nu e nimic de văzut. Care trecea pe-acolo își suna un prieten să se dea mare că asistă la o sinucidere. Și făcea și poze, ca să fie crezut. Pe urmă se așeza frumos printre ceilalți și toți așteptau să-l vadă pe nenorocit căzând ca o ghiulea. Chiar își pierduseră răbdarea. “Dacă vrea să sară, să sară”, zicea un băiat. Adică ce ne mai fierbe atât?
Erau și copii în fața blocului. Îi alungaseră părinții din case fiindcă la televizor erau niște desene animate violente, cu roboți sadici și explozii, nerecomandate minorilor. Se jucau cu mingea, cu mașinuțe, și așteptau și ei să-l vadă pe sinucigaș grămadă pe asfalt.
Un reporter cu cameră de filmat nu-l scăpa din ochi pe tânărul de pe bloc. Atâția oameni care nu putuseră veni să vadă grozăvenia cu ochii lor aveau să vadă scena la știri. Nevasta tânărului de pe bloc se tot fâțâia printre reporteri. Îi stătea un interviu pe limbă și n-avea cui să i-l încredințeze. Privea nervoasă la anunțul lipit pe o bancă: “Ai ceva de transportat? Orice, oricând, oriunde. Exclus cadavre”.
Era acolo și un grup de alcoolici. Ei își vedeau liniștiți de sticlele lor, când Dumnezeu, în marea Lui bunătate, a apropiat de ei un bloc cu un sinucigaș pe acoperiș, căci pentru El e ușor ca pentru un copil care împinge cu degetul o cutie de chibrituri. Exact ca în poezia lui Ion Mureșan.
Când cineva amenință că se aruncă de pe bloc, Poliția, Salvarea, Pompierii vin cu mașinile lor și așteaptă. Ce poți să-i faci omului, ce să-i spui? Să trăiți bine? E greu să-l întorci de la gândul cel rău când oamenii stau jos și parcă-l cheamă la ei: "Hai, dom’le, că avem și noi de plimbat niște câini, ce faci? Te arunci, sau nu? Cât ne mai ții aici?" Nu-i poți împrăștia pe gură-cască, e dreptul lor să chibițeze la evenimentele importante ale Capitalei.
Până la urmă, tânărul a coborât singur, buimăcit și obosit de propria lui spaimă, și l-a luat Poliția. Tot avea el niște datorii pe la bănci, că de aia voia să-și ia zilele, mai mergea și o amendă. În câteva minute, mulțimea s-a împrăștiat dezamăgită.
În privința oamenilor nu aveam nicio așteptare, nicio iluzie. Însă bicicletele m-au dezamăgit crunt. Au stat rezemate de garduri, de stâlpi, și au privit nepăsătoare cum un tânăr fără speranță încearcă moartea cu degetul. Și bicicleta mea a stat lângă celelalte și a privit impasibilă spectacolul macabru, parcă ar fi fost de fier! Mă gândesc serios să n-o mai scot în oraș până nu ieșim din criza asta.
(15 mai 2010)
(15 mai 2010)