Vasile Voinovici n-a murit până acum decât o dată şi numai pentru trei zile, când era mic, abia venit pe lume. Adevărul e că părinţii lui îl cam lăsaseră să moară fiindcă se născuse fără mâini şi fără picioare, era un boţ de copil venit ca un blestem, de se speriase tot satul, nici maică-sa n-avea ochi pentru el. S-a sfătuit ea cu bărbatul, Adam, şi nu prea i-a mai dat ţâţă copilului. A venit doctorul, s-a uitat la el, l-a declarat mort. "E mai bine aşa", au zis toţi. Scăpau de un chin.
În noaptea de dinaintea înmormântării, maică-sa a visat trei femei în negru care-i strigau de la poartă să nu-l lase pe Vasile să moară, că o dată cu el îi va muri şi un copil sănătos, care-l avea ea mai drag şi mai drag din toţi nouă. Femeia s-a trezit, şi-a luat copilul în braţe şi a început să-l bocească. Şi atunci, cum îl ţinea aşa la piept, a simţit că fiul ei mort de trei zile o muşcă de ţâţă şi începe să sugă dezlănţuit, se zbătea şi împungea cu nasul ca un purcel. Era flămând, doar venea de pe lumea cealaltă.
De atunci au trecut 60 de ani. Vasile Voinovici, întorcându-se din morţi, a crescut, a învăţat să facă o mulțime de lucruri – şi încă mai bine decât mulți oameni întregi la trup –, s-a bucurat de viaţă ca tot omul, a muncit, a jucat şi în filme, a călătorit, a iubit, s-a însurat, a crescut doi copii şi acum se bucură de nepoţi.
– Dacă nu era aşa, poate nu făcea atâtea în viaţă. Ăsta e darul lui şi nu poate să i-l ia nimeni! – spune nevastă-sa.
Adică infirmitatea. Darul lui de la Dumnezeu.
Aflaţi mai multe »