România este cea mai frumoasă ţară din lume. Are toate formele de relief: munţi frumoşi, câmpii mănoase, dealuri înalte, pline de flori. De asemenea, are un subsol plin de zăcăminte şi, deasupra, un cer albastru, fără de nori. Românii sunt cei mai deştepţi, iar româncele – cele mai frumoase. Aşa am învăţat la şcoală şi cred şi acum în acest adevăr, pe care nu voi înceta să-l strig oricând şi peste tot. O călătorie până în Suedia, cu trenul, m-a întărit şi mai mult în credinţa mea.
Iată cum a fost.CONTINUARE
Stau la geam, contemplu relieful ondulat, vale-deal, vale-deal, specific românesc. Îmi vine să cobor în fiecare gară până la graniță. Nici nu știi cum pune cineva ochii pe mine și mă face cetățean de onoare. În Deva mi-ar plăcea, că am fost o dată pe-acolo, am găsit o pizza grozavă în zona gării. Are și cetate. Dar n-aș zice nu la niciun alt oraș, cetățenie să dea! Așa ceva, sunt sigur, nu mi s-ar putea întâmpla odată trecut de Curtici. Vesticii ăștia au pretenții exagerate pentru asemenea titluri. Se scarpină în cap mult și bine până ți-l acordă, parcă ar da ceva de la ei din buzunar.CONTINUARE
Însoțitorul ne dă de grijă să nu lăsăm compartimentul nepăzit. Să ne încuiem înăuntru și până în Viena să nu-i mai deschidem decât lui, dacă strigă la ușă. Parcă suntem în "Capra cu trei iezi".
Cum să mai dormi cu o Ungarie întreagă în jurul tău? Stau de veghe cu ochii pe geam și cu urechea la ușă.CONTINUARE
Ce fel de țară o fi Austria asta fără un Oraș al Câinilor? Și ce oraș o fi Viena asta fără niciun câine pe străzi? Se fălește cu capodopere de arhitectură, se dă templu al culturii și al științei, se vrea un oraș-muzeu, Olimp pământesc al artelor, buricul civilizației! – și, poftim, nu găsești un câine să-i dai niște resturi! Iar oamenii... ce fel de oameni or fi vienezii ăștia? Oare printre ei n-or fi iubitori de animale? Și dacă sunt, oare ce animale iubesc ei?
Mai privesc o dată în jur, cu speranța că poate-poate voi zări un maidanez. Măcar unul mic. Degeaba. Orașul nu-mi oferă decât strălucirea lui impecabilă, dar lipsită de viață.
Plin de amărăciune, leg strâns punguța cu resturi și o pun în rucsac. Undeva, cândva, până la Stockholm, punguța asta își va întâlni câinele.CONTINUARE
Camera era ce ceva ca-n filmele SF. Pocneai din degete, se aprindea lumina. Când apropiai mâna de șifonier, ușa glisa ușor, odată cu mâna. Dacă te răsteai la aparatul de aer condiționat, pornea. Dacă tușeai, se deschidea sau se închidea televizorul. Iar în baie puteai să și mânânci. Aveam un birou imens, făcut numai din sticlă neagră. Când te întindeai, îți vedeai picioarele pe sub masă, vedeai prin sertare, până jos. Era plăcut. O senzație de scufundare lină într-un lichid gros, fumuriu. Nu știu cum naiba au lipit sticla aia. Sigur costa o avere. Ei bine, pe colțul acelui birou fantastic eu tăiam slanină cu brișca și mâncam cu ceapă! CONTINUARE
În sfârșit, aveam șunca în mâini. Crede-mă, am pupat-o! Până la urmă am ajuns acasă cu ea, după ce am împuțit și avionul, era să mă dea ăia jos pe la o bucată de drum. Dar stai să vezi! Înainte să plec din cameră, am scris un bilet. Pentru cel ce venea după mine și avea să-și pună banii în seif. Ziceam cam așa, pe englezește: "Hello, bogătașule! Tu spui mereu că banii nu au miros. De-acum înainte nu ai să mai poți să spui asta. Semnează: Un român rupt în cur". CONTINUARE
– Știi ce vacă e aia?
– O vacă nemțească. O frumusețe de vacă. Ia uite rezervor de lapte are sub ea!
– Dragul meu, aia nu e o vacă oarecare, e o vacă din rasa Simmental!
– Da? Să fie sănătoasă!
– E o rasă elvețiană, nu nemțească. Una dintre cele mai bune rase. Comuniștii au încercat s-o introducă și la noi pe scară largă. Făceau propagandă pe la sate, să crească țăranii Simmental. Îmi amintesc un cântecel minunat de pe vremea aceea.
Titus închide ochii câteva clipe, pentru a-și aminti versurile, apoi lasă capul pe spate și începe să se legene și să cânte într-un ritm lent, de jale, ceva ca o melodie rusească, din stepe.
– Simmental, Simmental,
O, ce vacă minunată este vaca Simmental,
Simmental, Simmental
E o vacă cât un cal
Și dă lapte integral. CONTINUARE
Pun repede pozele pe display și le măresc. Nu-mi vine a crede! Sus, pe deal, e un sătuc, să fie douăzeci-treizeci de case. Și ceea ce am văzut eu din viteză în vale e o stație de epurare a apelor uzate. Două bazine mari, de decantare, iar alături un iaz cu apă limpede, poate că și colcăind de pești – apa curată obținută din torentul murdar venit de pe deal.
Mai mult de jumătate dintre români au veceu în fundul curții și-i dau întrebuințări intime brusturelui. Însuși Bucureștiul, capitala noastră cu peste două milioane de locuitori, a intrat în mileniul al treilea fără o stație de epurare. Și nici acum nu are decât o jumătate de stație în funcțiune. Iar sătucul ăsta, ce să vezi, are propria lui uzină de epurare!
Câtă aroganță! CONTINUARE
Călătorim într-un vagon-cușetă cu șase locuri. Eu și Titus avem locurile de jos. Deasupra noastră stau o nemțoaică, o englezoaică și un francez. Suntem așezați în compartimentul ăsta exact ca în Uniunea Europeană! Nu ne mai trebuie decât un bulgar sub banchetă și un basarabean la ușă.
Târziu, după ce se așază toți la locurile lor și adorm unul după altul, intru și eu în UE cu rucsacul cu slănină. CONTINUARE
Intru tiptil în compartiment și mă întind sub neamț, sub francez. Alunec încet în purgatoriul somnului. Am senzația că sunt închis într-un glob de sticlă și că mă rostogolesc cu totul într-o parte și-n alta în ritmul legănat al trenului. Neamțul și francezul dau bila de la unul la altul cu degetul. Apare și japonezul, cu un câine în gură, și se holbează la mine prin sticla groasă. Îmi văd fața prin ochii lui: deformată, hidoasă, un bot uriaș crescut dintr-un cap mic și moale ca un limax. Un sentiment ciudat, amestec de teamă și de rușine, crește ca o bubă înlăuntrul meu. Încerc să-l sufoc apăsând cu amândouă mâinile, una peste alta, pe piept, în dreptul inimii. Deodată, globul se sparge și eu mă scurg pe jos, un cheag viu, de sânge, care tot crește, crește și înghite puțin câte puțin compartimentul, trenul. Mă umflu tot mai mult, acum trenul se târăște prin mine, din ce în ce mai greu, până se oprește de tot, lin ca o monedă pe fundul unui borcan cu miere. CONTINUARE
Dacă ar apărea acum în compartiment un marțian și l-ar face pe Titus Ceia să leviteze, prietenul meu ar spune – plutind: "Mda... Un omuleț". Dar și dacă extraterestrul s-ar deda la acțiuni ostile, cum ar fi să ne mănânce slănina din rucsac, Titus nu s-ar repezi să-i dea una peste mânuța lui verde. Ar spune tot așa: "Mda... Un omuleț. Mănâncă slăninuță". Și s-ar culca la loc. Românii, în momentele lor de lehamite, sunt insensibili la fantastic, la splendoare, la mizerie, la orice. Chiar și la istorie. Ei înțeapă măreția cu degetul și o dezumflă, o transformă într-un fleac și zic "mda". CONTINUARE
![]()
13. Occidentul l-a ucispe Dumnezeu
La noi în ţară copiii sunt ieftini. Vezi mereu la televizor cum se fac tranzacţii scandaloase pe sume derizorii. Uneori sunt vânduţi chiar înainte de a se naşte. Dai banul şi iei copilul. Ce am văzut aici adineauri e tocmai invers: plăteşti nu ca să capeţi, ci ca să nu ţi se dea un copil. Nu mult, dar plăteşti. Trebuie să fii complet lipsit de inimă să faci asta. Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu şi a i-a alienat pe oameni, i-a dezumanizat. Am citit asta într-o scrisoare pusă pe Internet de Maria-Cristiana Mărcuş, o româncă plecată la studii în Londra. Câtă dreptate avea! De aia a şi devenit scrisoarea virală, a umplut Internetul. Eu am primit-o de trezeci şi două de ori pe e-mail. Am vrut la rândul meu s-o recomand şi altor români, dar n-am reuşit, pur şi simplu nu mai era loc de ea. CONTINUARE
La noi în ţară copiii sunt ieftini. Vezi mereu la televizor cum se fac tranzacţii scandaloase pe sume derizorii. Uneori sunt vânduţi chiar înainte de a se naşte. Dai banul şi iei copilul. Ce am văzut aici adineauri e tocmai invers: plăteşti nu ca să capeţi, ci ca să nu ţi se dea un copil. Nu mult, dar plăteşti. Trebuie să fii complet lipsit de inimă să faci asta. Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu şi a i-a alienat pe oameni, i-a dezumanizat. Am citit asta într-o scrisoare pusă pe Internet de Maria-Cristiana Mărcuş, o româncă plecată la studii în Londra. Câtă dreptate avea! De aia a şi devenit scrisoarea virală, a umplut Internetul. Eu am primit-o de trezeci şi două de ori pe e-mail. Am vrut la rândul meu s-o recomand şi altor români, dar n-am reuşit, pur şi simplu nu mai era loc de ea. CONTINUARE